09.01.2017

Cacofoniofobia


          În rândul străjerilor limbii se constată o adevărată obsesie împotriva cacofoniilor. Unii o consideră o greșeală lingvistică, deoarece repetiția unei silabe (că, ca) poate deveni supărătoare. Apar înșirate pe te miri unde chiar și așa-zise cacofonii acceptate de nu știu ce foruri superioare: Ion Luca Caragiale, biserica catolică, banca comercială, tactica cavalerească etc. Mai mult, chiar și alăturarea altor sunete poate deveni disonantă: tata te-a tăiat. Termenul provine din grec. kakofonie și înseamnă sunet rău/urât (phonie + kakos).

             Dar știința lingvisticii, chiar dacă e mult mai tânără decât altele, se bazează totuși pe niște reguli și legi. Ori percepția personală asupra ceea ce ar putea suna urât nu poate fi considerată o lege lingvistică. E o problemă de raportare a fiecăruia la mesaj, dacă exprimarea ”ca câinele” e doar o simplă jumătate a unei comparații sau conține vreo aluzie mascată la elementele eliminate și de regi… În consecință cacofonia nu este o greșeală. Presiunea socială, rezultată în urma îndoctrinării din școală, o transformă într-o structură evitată de toată lumea prin metode care deteriorează calitatea exprimării: introducerea cuvântului virgulă sau a respectivului semn grafic, înlocuirea cuvintelor utilizând alte sensuri etc.
         Textele vechi, inclusiv traducerile Bibliei, abundă în astfel de structuri. Cacofonia a devenit o manie abia în ultima jumătate de secol. Doar la noi, căci și alte limbi au ”repetiții supărătoare de sunete”, însă nu se supără nimeni atât de tare.

Pentru detalii:
https://dexonline.ro/definitie/cacofonie
http://www.romlit.ro/obsesiile_cacofoniei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cacofonie

de Ionuț Tudose

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu