05.01.2017

Țară, patrie, stat. Delimitări terminologice

Foto 1. Țăran din Vrancea, 1931 (sursa: Cutia cu vechituri)

          Vom încerca a pricepe astăzi diferența dintre aceste trei noțiuni, deseori utilizate în contexte nepotrivite. ”Câte țări independente sunt pe glob?” sau ”Tu din ce patrie ești?” constituie astfel de formulări nefericite. Le vom lua pe rând pentru a înțelege semnificația.

          2.1. Țara. Pentru început vă rog să urmăriți cu atenție seria de unități lingvistice:

țărână – țarină – țăran – țară – înv. țeară

          După cum bine ați sesizat, toate sunt înrudite în primul rând din punct de vedere semantic, având ca element comun ”pământul”: țărâna înseamnă pământ, lut sau humă; țarina poate însemna fie huma propriu-zisă, fie pământul ca proprietate a cuiva; țăranul este lucrătorul țărânii, sau omul legat de pământ, sub o formă sau alta. Ca o paranteză, foștii ciobani transhumanți, pescarii, vânătorii sau apicultorii moderni care umblă cu remorca de stupi de colo colo nu pot fi considerați țărani, deoarece nu sunt legați de țărână. Tot așa, locuitorii rurali actuali cu greu mai pot fi numiți țărani, dar acest aspect îl vom detalia într-o altă povestire. Până atunci să revenim la seria de mai sus.
           Și țara (sau învechitul țeara) are legătură tot cu pământul, fiind întinderea aparținătoare unui popor sau unei comunități mai mici, de obicei cu o oarecare omogenitate funcțională, etnică și a cadrului natural. În vechile țări, activitatea dominantă era, bineînțeles, lucrul pământului (culturi de cereale, viță de vie, eventual și pomi fructiferi), relieful preponderant fiind șesul (câmpie, podișuri sau depresiuni intramontane). Așa întâlnim: Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Oașului, Țara Loviștei sau Țara Hațegului. Întreaga regiune de la sud de Carpați și-a luat titulatura de Țara Românească datorită reliefului în general jos. În antiteză cu țările erau mocănimea și muntenii, adică locuitorii dealurilor înalte și ai munților, păstori prin excelență, care-și coborau la iernat turmele în regiunile joase, mai ales în Bărăgan și Dobrogea. Această transhumanță foarte intensă spre regiunile respective a generat denumirea Muntenia, sau chiar Țara Muntenească, adică țara în care coborau la iernat muntenii. Însă această ultimă construcție ar părea mai degrabă o contradicție de sensuri.
          Totuși, țara și-a extins foarte mult intensiunea, incluzând astăzi spațiile mult mai largi, delimitate de obicei de granițe. Însă state precum Singapore, Monaco sau Vatican nu pot fi considerate țări, deoarece nu au țărani și nici o tradiție în a lucra pământul. De asemenea, state precum Rusia, SUA sau Regatul Unit nu pot fi numite țări având în vedere eterogenitatea lor etnică și geografică. Deci să nu uităm elementul definitoriu al țărilor: întinderea de pământ locuit de comunități care îl lucrează!
          În afară de elementul semantic, forma foarte asemănătoare reprezintă un alt aspect evident de înrudire a cuvintelor din seria de la care am pornit. Bineînțeles, etimonul comun ar putea fi însuși latinescul terra, care înseamnă taman pământ. Iată o altă serie, mult mai apropiată de acest terra:

terra rosa – Terra – teritoriu – tarla – teren 

          Terra rosa este un tip de sol de culoare roșiatică, specific spațiului mediteranean, inclusiv Italiei. Terra este denumirea planetei Pământ. Teritoriul apare ca o întindere oarecare de pământ, sau clar determinată (teritoriul unui stat), tarlaua este lotul cuiva, iar terenul o suprafață oarecare, ați gicit, tot de pământ. 

          2.2. Patria. Folosind aceeași metodă ca mai înainte, vom explica termenul patria tot printr-o serie de unități înrudite semantic:

părinte – patern – putere – patriarh – preot – Petru – piatră – patrie

          Conform DEX, unele au etimologia imediată fixată în limba latină (parens, presbiterum), altele în greacă sau slavonă (patriarhis, partijarhu), deci în locuri foarte diferite. Mie mi se pare însă că seamănă toate ca sens și formă, de aceea etimonul initial ar putea fi același, într-o limbă mai veche. Toate ne duc cu gândul la ceva superior, la tărie, la forță.
          Piatra e un corp dur, dar casant, în care te poți încrede în diverse situații. De pildă, în antichitate, și nu numai, clădirile din piatră erau superioare celor din lut. De asemenea piatra a constituit materia primă pentru cele mai consistente și frumoase lucrări inginerești, sculpturi, basoreliefuri, mozaicuri, monumente etc. Pe atunci piatra avea importanța oțelului, sticlei sau maselor plastice din perioadele mult mai recente.
          Sf. Petru se chema înainte Simon și este unul dintre cei 12 apostoli, considerat uneori chiar ca primul dintre dânșii, mai ales că participă la momentele evanghelice de importanță covârșitoare, cum este Schimbarea la Față a Domnului de pe muntele Taborului. Totodată, apare alături de Sf. Pavel ca stâlp ocrotitor al Bisericii Creștine, adică părinte al acesteia. Chemat fiind de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos pentru a fi pescar de oameni, i se dă numele Petru, care în greacă înseamnă piatră. Și așa înțelegem de ce Domnul i-a spus ”piatră”. Căci pe lângă tăria, temelia Bisericii și sfințenia asemănătoare durității unei roci, a avut și slăbiciunea specifică firii umane, casantă ca o piatră sub presiunea exterioară, când s-a lepădat de Domnul de trei ori înainte de a cânta cocoșul… 
          Patriarhul este primul ierarh al Bisericlor Creștine autocefale, exact ca Sf. Petru. Acum înțelegeți asemănarea dintre cei doi termeni. Patriarh l-am putea traduce ”piatra de mai sus”. Despre aceeași tărie a pietrei vorbim și în relația sentimentală a fiului față de tatăl său, pe care îl numește părinte, a credincioșilor față de preot sau părinte, a oamenilor față de Dumnezeu, adică față de Sfântul Părinte. Patern apare bineînțeles ca structură adjectivală, adică aparținător părintelui/tatălui. Părintele are legătură deci cu tăria, adică doar cu tatăl, ”părinte” înseamnând și mama prin banala extindere a sensului initial.
          În contextul acesta, puterea (din lat. potere) e o forță ca a durității pietrei sau o manifestare descendentă a părintelui, preotului, patriarhului spre fiii și credincioșii lor. Bun, dar ce caută patria printre toate acestea? Simplu, ea e casa părinților, a străbunilor, a înaintașilor, care au lăsat-o moștenire urmașilor prin tăria și jertfa lor. Deci patria are o puternică semnificație subiectivă, raportată la fiecare în parte. Întrebarea de la început, ”Tu din ce patrie ești?”, apare construită în mod eronat. Nu există mai multe patrii, ci fiecare are patria sa, una singură. Pentru el regiunile exterioare sunt simple spații străine. Întrebarea corectă ar fi: ”Cum se numește patria ta?”.

          2.3. Statul. În seria stat – statut – stabilit – stare termenii au sensul a ceva articifical și temporar. Ceva înfăptuit pe moment. Statul este deci o construcție artificială, care înglobează pe lângă trăsăturile geografice și unele administrative și legislative. Pot fi state imperiale, federative sau unitare, pe teritoriul cărora trăiește un singur popor sau un mozaic etnic. Statul nu ține cont neapărat de niște legi naturale. După ce-am analizat sensul țării și al statului, putem înțelege într-un final de ce e incorect a spune ”Câte țări independente sunt pe glob?”. E vorba de fapt de ”state independente”. În loc de concluzie afișăm acest tabel al diferențelor dintre cei trei termeni.

Caracteristică
ȚARĂ
PATRIE
STAT
Percepția locuitorilor
semisubiectivă
subiectivă
obiectivă
Semnificație
Țărâna unui popor
Țara părinților
Organizarea unui popor/popoare
Exemple
- țările istorice (Bârsei, Oașului)
- țări cu administrație proprie (Țara Românească);
- țări fictive (Țara Piticilor, Țara lui Andrei);
- țări străine (Țara Laponilor, Țările de Jos, Țara Galilor);
În percepția fiecăruia patria este una singură;
- state independente (Austria, România, Ungaria);
- state componente ale unor federații/confederații (statele din SUA, landurile din Germania etc.);

de Ionuț Tudose

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu