29.07.2020

„Notre-Dame de Paris”, de Victor Hugo

          Mă bucur că, după o secetă cumplită și îndelungată de la lectură, am citit romanul „Notre-Dame de Paris” de Victor Hugo. O monografie sau, mai degrabă, o secvență tragică a sfârșitului de Ev Mediu parizian, cu unele pasaje descriptive destul de plictisitoare pentru neinițiații în arhitectură ori pentru necunoscătorii orașului, dar cu un fir narativ captivant, chiar dacă destul de simplist și previzibil pe alocuri (asta nu înseamnă că elementele-surpriză lipsesc), și cu o schițare foarte reușită a protagoniștilor. 



         Aceștia sunt foarte puțini și umplu cele aproape 600 de pagini sub forma unor încrucișări continue ale destinelor personale. De aceea, îți cam dai seama la un moment dat cine și ce va face. Romanul este deci ușor de urmărit, însă nu știi când începe și când se termină, intriga nu este un moment, ci mai degrabă un personaj. Dar nu vă așteptați să întâlniți personaje pozitive sau negative, înfruntarea clasică a binelui cu răul, ci toturi unitare care stârnesc cititorului ba simpatii și compasiune, ba antipatii profunde. Aș zice chiar un fel de Dostoievski la o scară mai mică, ce te cheamă să analizezi adâncimile psiho-emoționale omenești de tip total și antagonic. 


         O carte din care înveți, pentru a nu știu câta oară, complexitatea sufletului omenesc. Dragostea zbuciumată apare sub multiple aspecte (dragostea interzisă și sălbatică, dragostea tăcută, dragostea lașă, dragostea fățarnică și interesată carnal) și, la fel ca în viața reală, rămâne doar o himeră neîmplinită și absurdă, conducătoare adeseori, iată, spre pieire, când nu este însoțită de dreaptă judecată. Figura centrală feminină, în jurul căreia se croiesc toate conflictele, este o combinație nefericită de frumusețe candidă și naivitate copilărească enervantă, să nu-i spunem chiar prostie, de la care i se trage sfârșitul. Întâmplările te captivează, dar lăsăm cititorul să le descopere singur, fără a-i oferi alte detalii. 

          Da, o carte din care ai ce învăța și pe care aș recomanda-o chiar de la vârsta adolescenței, cu mențiunea că unui fraged tânăr, fără experiența lecturii, i se poate oferi derogarea de a parcurge „la repezeală” capitolele exagerat descriptive. Cocoșatul Quasimodo, frumoasa Esmeralda sau arhidiaconul Frollo pot fi ei înșiși un fel de cărți deschise care îți descoperă profunzimile omenești. 

         Ceva fragmente de desene animate nu cred că îmi mai amintesc, dar consider romanul neadaptabil la această formă de artă, fără a-l schilodi. Este orice, mai puțin literatură pentru copii. Nici adaptări cinematografice nu am văzut, dar sunt absolut convins că niciuna nu se compară cu opera originală, adică cea scrisă, pe care, încă o dată, o recomand adolescenților, tinerilor sau mai puțin tinerilor dornici să se încordeze câteva zile la umbra vreunei turle de biserică de factură gotică. 

de Ionuț Tudose 
29.07.2020
Esmeralda (Sursa)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu