Plimbă ursuuu’, plimbă ursuuu’!

          Fascinant joc al copilăriei era Pititea, după cum îi spuneam noi, sau Pitita, Ascunsa, De-a v-ați ascunselea! Un copil se punea (se făcea), adică stătea cu fața la perete și număra cu voce tare până la o limită stabilită; între timp ceilalți se ascundeau. Când termina, zicea „cine nu-i gata îl iau cu lopata!” și-apoi începea căutarea. Odată ce observa o persoană, îi rostea numele și locul ascunzătorii, „Gigică după copac”, și alerga iute la zidul numărătorii ca să-l scuipe: Ptiu Gigică! 

          În alte zone copiii (mai puțin scuipăcioși) puneau doar mâna pe perete și exclamau: Gigică! Dacă rapidul Gigică ajungea primul, atunci se scuipa, adică se salva: Ptiu mine! Primul găsit și scuipat se punea tura următoare, asta numai dacă ultimul nu reușea să salveze turma: Ptiu mine și toată turma! 

           Câteva chestiuni sunt interesante la acest joc: 

1. Numărătoarea se făcea de obicei din zece în zece: Zece, douăzeci, treizeci... sutaaa, zece, douăzeci, treizeci... două suteee... Aceasta conferă rapiditate jocului. 

2. Centrul întregii acțiuni, locul unde se făcea și se scuipa, nu avea nicio denumire. Pur și simplu era locul unde se făcea... 

3. Coloratura și atmosfera create prin vorbele standardizate: 

- Cine nu-i gata îl iau cu lopata! – „Amenințare” anti-lenevire, izvorâtă din ludicul copilăresc. Încă o dată, jocul e doar pentru cei iuți... 

- Plimbă ursuuu’, plimbă ursuuu’! – Spuneam când cel ce trebuia să caute, nu-și făcea datoria și lenevea pe lângă bârlog. De unde totuși vorba asta?! Mereu m-am întrebat. La prima vedere ar părea o răbufnire metaforică: cel ce nu caută stă puturos ca un urs pe timpul hibernării. Altă explicație ar putea fi taxarea ironică a greutății cu care se mișcă persoana respectivă. Totuși ursul nu este chiar așa greoi, alergând chiar foarte repede... 

          M-am gândit însă că vorba ar putea avea altă origine. Pititea era foarte populară printre copiii orașelor și mahalalelor, unde își făceau apariția și alte personaje. Printre ele țiganii ursari, care se ocupau tocmai cu dresarea urșilor, purtându-i în lanțuri de colo-colo pentru a face demonstrații, jocuri și dansuri ad-hoc sau la curțile burgheze. Spectacolul acesta inedit i-a inspirat probabil pe copii, prin analogie și transfer din ambiant în micul lor univers, să strige ironic „plimbă ursu’!”, mai ales că sintagma făcea trimitere la o categorie socială nu prea bine percepută.

Fig.2. Țigani ursari (sursa: arhivadepresa)

Fig.3. Pe ulițe (sursa: tzigania)

Fig.4. La dans (sursa)

Fig.5. „Ursarul” de Th. Aman, 1881 (sursa: artmark)

de Ionuț Tudose