Mă fascinează utilizarea atât de sugestivă a fonemelor în exprimarea unor concepte sau sensuri în limba română. Bineînțeles, chestiunea e valabilă și pentru alte limbi. Vă voi exemplifica această idee a sugestivității cuvintelor în cele ce urmează, apelând la unele explicații de natură fonetică.
Să pronunțăm împreună cuvântul buză, a cărui primă silabă este cea accentuată, deci cea care produce impactul perceptiv asupra receptorului. Când pronunțăm grupul bu folosim tocmai… buzele. Multe alte consoane (c, d, g, j, l etc.) sau vocale (a, e, i) sunt articulate fără utilizarea buzelor. Deci b este o consoană labială, iar u o vocală nodulată cu ajutorul buzelor (chiar dacă e articulată în zona posterioară a gurii).
Dar dacă zicem nas? În limba română, spre deosebire de franceză, expulzarea aerului în timpul articulării se face în general pe gură, mai rar pe căile nazale. Nas este unul din cazurile rare când o parte din aerul expulzat se îndreaptă spre… nas.
Dar dacă pronunțăm gură? Observăm două consoane: g și r. Prima se articulează în spatele cavității bucale, în apropierea omușorului, iar r se obține printr-o vibrație a limbii în partea central-superioară a acesteia. Adică sunt sunete obținute în mijlocul gurii, nu la margine, parcă pentru a exprima cu mai multă convingere noțiunea respectivă.
La fel, dacă zicem ureche, gura, țuguiată initial prin pronunția lui u, ni se alungește apoi în lateral datorită lui e, într-un frumos joc de sugestie, prin care cele două colțuri ale gurii emițătorului se îndreaptă practic spre… urechi. Mesajul transmis spre receptor nu este doar unul strict noțional, ci și unul gestic, fizic, aidoma când arăți cu degetul un obiect unui copil mic precizându-i ce este. Așa și aici. Arăți cu colțurile gurii spre urechi. Același mecanism poate fi observat la franc. oreille și mai puțin în limbile germanice (ohr, ear).
Fascinantă limba noastră, nu-i așa?
Hai să depășim acum organele omenești și să privim spre vultur. Nu accentul ne interesează, întrucât s-au folosit ambele variante de-a lungul timpului, vúltur și vultúr, ci modul de articulare. Silabele componente mă duc cu gândul la cele două circumstanțe specifice acestei păsări de pradă. Prima (vul) îmi sugerează zborul în înaltul cerului, v fiind una dintre puținele consoane fricative, adică obținute prin expulzarea aerului ca un vâjâit printr-un canal îngustat la contactul dintre buza superioară și dinții de sus. Îi spunem, din motivul acesta, labio-dentală. În asociere cu u și cu l prelung din final (apropo, câte consoane care au caracteristica de a putea fi prelungite mai cunoașteți?) alcătuiesc o unitate perfect imitativă a vâjâitului vântului din înaltul cerului, la fel ca înșiși termenii vânt, vifor, furtună etc. Deci sunt cuvinte reproductive ale unor fenomene naturale. Cea de-a doua silabă a lui vultur (tur), mă duce cu gândul la atacul virulent asupra prăzii, pentru că este o silabă mai înfundată, mai bruscă, terminată într-o consoană vibrantă, r, ca ultimele pâlpâiri de viață din biata pradă vânată.
Și dacă tot vorbirăm de vulturi, cuvântul cer cum îl articulăm? Sunetul č îl obținem cu ajutorul limbii șterse pe bolta palatină în apropierea gingiei superioare, iar r printr-o vibrație a limbii tot în partea superioară. Deci limba se tot plimbă prin partea de sus a gurii… Spre deosebire de glie, cu g în adâncul gurii, sau humă la care nu folosim deloc partea superioară a gurii. Deci modul însuși de articulare ne sugerează că cerul este ceva sus, iar glia sau huma ceva jos.
Chiar și diferența dintre sus și jos. U e vocala în care ținem gura cel mai sus, iar în cazul lui o, care are apertură (deschidere) mai mare decât u, coborâm maxilarul de jos… Zic să ne oprim totuși din exemple, căci nu ne-ar ajunge o viață de om.
Închei cu celebrul ou, pl. ouă, deoarece mi se pare fascinant cum rotunjirea buzelor (chiar de două ori în cazul pluralului) încearcă să reproducă fidel forma acestui corp. Francezii zic oeuf, iar englezii egg, dar parcă nu sunt la fel de spectaculoase. Nu degeaba scriu țăranii pe tarabe ”oo” sau ”oă”. Notează și ei două rotunjoare…
P.S. În literatura de specialitate, sunetele [l], [r], [m] și [n] fac parte din clasa sonantelor, nu a consoanelor, însă nu am intrat în detalii de acest gen, deoarece nu constituie subiectul articolului.
de Ionuț Tudose
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu