Mă amuză foarte tare maniera în care studenții ajunși la București, de prin varii zone, cazați prin cămine sau apartamente pe banii părinților, își numesc localitățile lor orașul/satul de origine sau orașul/satul natal. Adică, de când stau îngrămădiți în vreo bombă de 2/2 (dar, na, sunt la capitală), deja acasă nu mai este acasă, ci o simplă și abstractă localitate natală. Cred că și eu am spus prostii de-astea la 20 de ani, dar timpul mi-a demonstrat că, indiferent pe unde te poartă vremelnicele valuri ale vieții, acasă rămâne acasă până te însori, până te muți cu soția într-un nou cuib, un nou acasă.
